Și eu cu cine dansez?

Să traducem această întrebare: eu a cui motivație vreau să fiu?

Iepurilă Argentino și Leu-Tanguero dădeau un interviu la televiziune.

–        Care e secretul succesului dumneavoastră? îl întreabă moderatoarea pe Iepurilă. Se spune că nu ați fost refuzat niciodată. Este adevărat?

–        Da, este adevărat, și secretul meu este foarte simplu: nu mă duc acolo unde e concurență.

–        Într-adevăr, e simplu ca oul lui Columb! Și dumneavoastră? se întoarce ea către Leu-Tanguero. Cum faceți să scăpați de concurență?

–        Nu fac nimic în acest sens. De obicei, concurența îmi spune unde este „prada“ cea mai bună.

–        Aha! Și „prada“ v-a refuzat vreodată?

–        De sute de ori... cel puțin!

–        Cum ați trecut peste eșecuri?

–        Cu calm, cu rabdare, cu fair-play în primul rând față de mine: vreau să dau gol cu poarta goală sau vreau să joc într-un meci adevărat?

–        Și totuși, cu atâtea insuccese, cum ați ajuns la succesul de astăzi? Se spune că sunteți un dansator de nerefuzat!

–        Există și la mine un secret... De fiecare dată când invit o femeie la dans, îmi pun aceeași întrebare: ce pot să-i ofer partenerei mele pentru ca ea să-mi acorde partea leului­?

„You're an emergency“: minutul meu favorit din filmul „Pillow Talk“

Bate şaua să priceapă calul

Despre cum înţeleg unii armăsari să cucerească femei. Am scris oarecum criptic, onoarea unui seducător fiind, desigur, ceva foarte greu de reperat.

Un om aflat în punctul A îşi dorea un lucru aflat în punctul B. Din acest motiv, el a pornit la drum către punctul Z. De la Z s-a îndreptat către Y, apoi către X, apoi către W şi aşa mai departe, până când a poposit, după un timp nu tocmai scurt, în punctul B. Ajuns acolo, a încercat să fure lucrul pe care şi-l dorea, deşi avea toate mijloacele să-l obţină în mod corect.
– De ce ai vrut să-l furi? au întrebat cei care l-au prins.
– Pentru că nu îmi trebuie, a răspuns pe deplin convins personajul.

***

Unui tânăr îi plăcea tare mult arhitectura unei case şi ar fi vrut să-i cunoască şi interiorul. A întrebat pe la prieteni şi a făcut rost de o legătură de chei. A ales-o pe cea mai mare şi mai nouă şi a început să zgândăre cu ea broasca de la intrare. Uşa nu s-a deschis, cu toate acestea tânărul a încercat aceeaşi cheie timp de zile întregi, ignorându-le pe toate celelalte. În cele din urmă, iritat de faptul că nu obţinea nici un rezultat, a chemat un prieten şi au început amândoi să izbească în uşă cu umărul, reuşind să branşeze în felul acesta sistemul de alarmă cu care casa era prevăzută.
Povestea nu spune dacă uşa era deschisă şi dacă personajul apăsase vreodată pe clanţă. Ce ştim cu certitudine este că nu a sunat niciodată la sonerie, ca să afle dacă cineva dinăuntru îi răspunde şi îl primeşte într-o vizită.

Cine are nevoie de Luciditate?

Cineva curios, cu siguranţă. Cineva care vrea să cunoască mai mult, să înţeleagă mai mult. Cineva cu destul curaj încât să accepte că lucrurile ar putea sta şi altfel, că un statu quo nu înseamnă adevărul, ci doar o fotografie a unui peisaj care poate nici nu mai există. Cineva pentru care a avea creier înseamnă a-l folosi şi pentru care „de ce“ şi „cum“ sunt instrumente de lucru. Cineva pentru care „zona de confort“ e un spaţiu peste gardul căruia e cazul să sari măcar din când în când. Care înţelege că nu poţi privi filme 3D cu ochelari de cal... care nu înghite găluşca împreună cu pumnul care i-o oferă şi nici nu se teme că ar putea ieşi cu un vârf de pantof din „rândul lumii“.

Am călcat pe nervi mulţi interlocutori, şi asta de la o vârstă foarte fragedă. În termeni mai mult sau mai puţin politicoşi, i-am acuzat de sedentarism intelectual şi de lipsă de „luciditate“. Până când mi-am dat seama că refuzul celorlalţi de a gândi este similar cu refuzul meu de a dezlega un film poliţist: nu vreau să-mi bat capul cu analiza indiciilor, vreau să mi se spună o poveste şi să aflu la sfârşit cheia enigmei.

„Luciditate“ e cealaltă faţă a lumii mele: partea nevăzută a lunii, noaptea zilei, umbra becurilor, masca Tragediei, tot ceea ce nu-mi convine, ca experienţă şi context, în voiajul cotidian. În situaţiile pe care le trăiesc caut lecţii de viaţă sau recadrări, şi am ales să le scriu pe cele incomode aici, poveştile tonice răsfăţându-se pe un alt blog.

Oare cât de frumos pot să scriu despre ciulini şi urzici? Asta încerc şi eu să aflu... conştientă totuşi că, oricât aş trece lucrurile prin alchimia literaturii, luna va avea mereu o parte nevăzută, şi ziua o noapte, şi happy-end-ul o intrigă...